Scoala de la Biserica Domneasca Sfantul Gheorghe

Scoala de la biserica Sf GheorgheCâteva ştiri despre şcolile din oraşul Piteşti înfiinţate pe lângă biserici înainte de Regulamentul Organic*Unele documente ne dau de ştire că – mai ales începând de prin veacul al XVI-lea – oraşul Piteşti, menţionat documentar încă din anul 1388 (1), dobândeşte o importanţă deosebită, în special de când Neagoe Vodă şi – după el – alţi domni, punând în valoare avantajele poziţiei geografice şi strategice ale lui, îl transformă într-un fel de scaun domnesc, de unde se şi dau o mulţime de acte (2).
Îndeletnicirile şi problemele de viaţă economică (dezvoltarea meşteşugurilor, a comerţului şi a unor ocupaţii specifice regiunii ca pomicultura şi viticultura), nevoile de cancelarie şi de administraţie şi importanţa acordată oraşului de amintiţii voievozi au contribuit la înfiinţarea de şcoli în cuprinsul lui.
În cele ce urmează, înfăţişăm pe scurt primele ştiri despre Şcoala de la Biserica domnească „Sfântul Gheorghe”, şcoală care a funcţionat în Piteşti înainte de epoca regulamentară. Existenţa şi activitatea ei se întinde de-a lungul veacului al XVIII-lea. După toate probabilităţile şcoala are o vechime mai mare. În plus, nu este cu neputinţă să fi existat şi alte şcoli chiar în veacurile al XVI-lea şi al XVII-lea (3).1. Ianache, biv vătaf de copii (1753). – La 29 aprilie 7261 (1753), din porunca voievodului Matei Ghica (1752-1753), Neofit I, mitropolitul Ţării Româneşti, şi vel logofătul Ştefan Văcărescu au judecat plângerea Anitei, văduva răposatului Martin Buliga din Piteşti, pe care moartea îl surprinsese fără să-şi fi întocmit testamentul, reclamanta neputând, în asemenea situaţie, să-l moştenească. Ea cerea acum prin judecată să fie repusă în drepturi.
În lipsa unui testament scris, ea a invocat un principiu de drept înscris în pravila lui Matei Vlastari, după care „să ţine în seamă şi diiata nescrisă, cînd cel ce îşi face diiata îşi arată voinţa sa înaintea a şapte marturi aflîndu-se cu toţii denpreună”. Ca urmare, a prezentat judecătorilor scrisoarea unor martori, care, cu două zile înainte de moartea lui Martin, vorbiseră cu el şi-l auziseră spunând că, în testamentul pe care-l va întocmi, va face pe Anita părtaşă la moştenirea lui.
Pe  lângă alte persoane cu care vorbise în acea împrejurare  decedatul şi care  apar în „scrisoare de mărturisanie” adusă de Anita în faţa judecăţii, figurează şi „Ianache biv (fost) vătaf de copii” (4). Cum contextul documentului lasă a se înţelege că Ianache era piteştean, urmează că în oraşul Piteşti exista o şcoală al cărei angajat fusese el; iar dacă, pe de o parte, şcoala ajunsese în stadiul avansat de organizare pe care-l evidenţiază personalul cu care e încadrată şi din rândul căruia nu lipseşte nici vătaful, iar pe de alta, în 1753, un slujbaş al acestei şcoli este biv adică fost – pensionar cum am zice noi astăzi – aceasta înseamnă că vechimea ei este destul de mare, fiind întemeiată poate înainte de începutul veacului al XVIII-lea.
E de presupus că şcoala din Piteşti, spre care deschide perspectiva menţiunea pe care amintitul document o face despre un fost slujbaş al ei, avea o organizare asemănătoare cu a celorlalte şcoli existente pe atunci în oraşele principale din ţară. Şcoala era adică încredinţată unui dascăl. În munca sa didactică, acesta era ajutat de un ipodidascăl (profesor al doilea), iar pe latura disciplinar-administrativă de vătaful de copii, ale cărui atribuţii echivalau, în parte, cu ale pedagogului din şcoala de azi. Din documentele vremii, rezulta că şi vătaful „se silea pentru învăţătura copiilor”.
Simbria alocata  unei asemenea  şcoli se împărţea în trei: două părţi le lua dascălul şi una ipodidascălul, care, la randu-i, îşi împărţea leafa cu vătaful de copii, dându-i o treime din dreptul lui (5).2. Ioan vătaful – Peste 11 ani, existenţa şcolii din Piteşti este din nou şi mai amplu confirmată documentar, de data aceasta printr-o însemnare făcută pe o carte de cult (6). Iată cuprinsul însemnării: „Să se ştie că am cîntat eu Ioan văt(aful) ot şcoala nouă domnească ot s(fe)te Gheorghe Vechi, în zioa de s(fe)te Ioan, cîn(d) au fost hram, 1764, mai, dni (ziua) 8”.
Titulatura dată de Ioan vătaful şcolii sale face necesare unele discuţii, întrucât acelaşi nume îl purta şi vestita şcoală domnească de la Biserica „Sfântul Gheorghe Vechi” din Bucureşti, la care deci s-ar mai putea presupune că se referea însemnarea noastră. Pe lângă nume, s-ar mai potrivi acelei şcoli şi calificativul „nouă” cu care este determinată. Într-adevăr, şcoala de la „Sfântul Gheorghe Vechi” din Bucureşti, care exista în mod sigur de pe la sfârşitul veacului al XVII-lea şi funcţiona în chiliile din jurul acestei biserici (7), în 1759, deci numai cu 5 ani înainte de data la care Ioan face însemnarea în discuţie, îşi ridicase noul său local propriu (8).
În ciuda unor asemenea coincidenţe, o serie de alte considerente ne obligă să vedem că nu despre şcoala din Bucureşti este vorba în însemnarea discutată, ci despre cea din Piteşti, aşezată pe lângă Biserica „Sfântul Gheorghe”, ctitorie domnească, ridicată în 1656 de Constantin Şerban Cârnul, domnul Ţării Româneşti (1654-1658).
Astfel, cartea pe care este scrisă însemnarea este a  Bisericii „Sfântul Ioan” din Piteşti. Acest lucru îl statorniceşte prezenţa în mai multe locuri pe carte a iscăliturii logofătului Şerban, despre care, dintr-o însemnare pe o altă carte a aceleiaşi biserici, aflăm că era „mahalagiu(l) (enoriaşul) acestii sfinte i dumnezeieşti biserici din Gura Văii Stancii” (9), cum i se mai spunea pe atunci Bisericii „Sfântul Ioan” (10).
Aşadar, Ioan era în slujba şcolii de la  „Sfântul Gheorghe”  din Piteşti  şi în ziua hramului Bisericii „Sfântul Ioan” tot de aici, a mers să cânte şi el la strană, fiind şi ziua lui onomastică.
Din fericire pentru noi care căutăm sprijin întru stabilirea adevărului, hramul la care a participat Ioan vătaful s-a prăznuit în condiţii care precizează că Biserica „Sfântul Ioan” despre care e vorba este şi ea într-un oraş din provincie, nu în Bucureşti. Iată despre ce este vorba: După rânduiala bisericească, întrucât Biserica „Sfântul Ioan” este dedicată exclusiv Sfântului Ioan Proorocul şi Botezătorul Domnului, hramul trebuia prăznuit numai la 7 ianuarie când e fixată în calendarul creştin-ortodox ziua de pomenire a acestui sfânt. Or, în finalul însemnării, Ioan vătaful precizează că hramul a avut loc în ziua de 8 mai, adică în ziua altui sfânt: Ioan Evanghelistul. Deplasarea în acest fel a hramului bisericii este o inovaţie, dacă nu o abatere greu de atribuit unei biserici din Bucureşti, unde Centrul mitropolitan n-ar fi tolerat-o.
Dar odată cu stabilirea faptului că biserica unde a cântat, la hram, Ioan vătaful din Piteşti, n-a fost exclusă posibilitatea ca acest slujbaş să fi fost din alt oraş, respectiv din Bucureşti, şi numai în treacăt să fi venit în Piteşti şi deci să fi luat parte la festivitatea în discuţie, omiţând, în însemnarea făcută, să precizeze oraşul în care locuieşte, aşa cum de obicei simţim nevoia să facem automat în asemenea împrejurări. Din fericire, s-a produs un alt fapt, care împrăştie îndoiala şi face lumină, atât în ce priveşte persoana vătafului Ioan, cât şi în ceea ce priveşte şcoala despre care vorbeşte.3.Ioan, dascăl de Piteşti – Acelaşi Ioan, cu fericita lui inspiraţie şi pasiune de a face însemnări, în 1784, când nu mai era vătaf, ci dascăl, ne-a lăsat pe foaia de legătură a unei cărţi de cult a Bisericii domneşti „Sfântul Gheorghe” din Piteşti (11), o însemnare în care informează de-a dreptul că e vorba de şcoala de la „Sfântul Gheorghe” din Piteşti.Iată ce spune el: „Aici a însemnat robu(l) lui Dumnezeu Ioan, dascăl de Piteşti, fiindcă am învăţat copii de oraşi şi am făcut şcoală aici în oraş. S-au pus aici, ca să fie spre încredinţare la cei ce vor citi cum că aşa au fost. Iar cel ce nu va crede, pârâşi să aibă pe sfinţii îngeri şi pe marele mucenic Gheorghie, a cărui pomenire săvârşim şi iaste hram aici la biserica domnească. Şi eu am învăţat copii aproape de această sfântă biserică, în casa Manului Coj(ocaru). Deci, am scris, ca să ţie minte, aicea într-acestă foae. 1784, august 6” (12)
Documentele analizate până acum permit deci să presupunem că încă de la începutul veacului al XVII-lea exista în Piteşti o şcoală pe lângă Biserica domnească „Sfântul Gheorghe”. Cu un slujitor al ei facem cunoştinţă prin 1753, în persoana lui Ianache, care fusese vătaf (pedagog) al acestei scoli. Alt vătaf, Ioan, ajunge dascăl, precum s-a arătat mai sus.
La început, şcoala a funcţionat  ca  şcoală particulară. Cu vremea însă, pe  baza  rezultatelor obţinute în decursul existenţei sale şi în temeiul referinţelor date, ea a fost decretată şcoală de stat sau domnească, titulatură justificată în cazul de faţă şi prin aşezarea ei pe lângă o ctitorie domnească precum este Biserica „Sfântul Gheorghe”, ridicată, cum s-a spus, în 1656, de Constantin Şerban Cârnul, domnul Ţării Româneşti (1654-1658) (13).
Poate că trecerea acestei şcoli în rândul şcolilor domneşti s-a întâmplat în preajma datei la care Ioan – pe atunci vătaf de copii – cântase la Biserica „Sfântul Ioan” din localitate, ceea ce ar îndreptăţi calificativul de „nouă” pe care el îl dădea şcolii domneşti la care funcţiona. Iar expresia „Sfântul Gheorghe vechi” folosită de Ioan vătaful pentru Biserica domnească „Sfântul Gheorghe” din Piteşti este rezultatul diferenţei pe care el o observa şi consemna cu privire la cele două biserici prezente în faţa minţii sale; în momentul când scria: „Sfântul Gheorghe” număra deja 108 ani de existenţă, pe când Biserica „Sfântul Ioan”, în care cântase la hram, ridicată fiind în 1728, nu avea decât 36 de ani.

        Localul şcolii de la „Sfântul Gheorghe”. – Ca şi alte şcoli înfiinţate pe lângă biserici, şcoala de la „Sfântul Gheorghe” din Piteşti îşi va fi ţinut, la început, cursurile chiar în biserică. Mai târziu a folosit chiliile şi alte imobile din jur. Astfel, pe vremea dascălului Ioan, şcoala funcţiona „în casa Manului Cojocaru”. Această clădire aşezată „aproape de sfânta biserică” spre nord, se pare că până la urmă a fost dăruită bisericii, care a înglobat-o în curtea ei (14). Aşa se explică de ce documentele ulterioare arată şcoala funcţionând „în casele din curtea bisericii”, cum se precizează într-un dosar al şcolii din 1838 (15).
La 23 septembrie 1841, localul şcolii de la „Sfântul Gheorghe” din Piteşti este din nou amintit într-un act încheiat între biserică şi un particular. E vorba de un înscris pe care Iota Marin îl face cu biserica şi prin care se angajează să plătească embatic (chirie) pentru o bucată de loc a bisericii, pe care e ridicată, în parte, prăvălia ce o cumpărase recent. Iată fragmentul care interesează mai mult din textul înscrisului: „Fiindcă eu supt iscălitul am cumpărat ohavnic (de veci) prăvălia lui Carabet Venicolu ce o are intr-acest oraş Piteşti, în uliţa târgului, care prăvălie să află clădirea ei călcând şi pă locul sfintei biserici domneşti, hramul Sfântul Gheorghe, însă (şi anume) din gârla ce curge pă supt prăvălii până în zidul odăilor bisericii care este şcoală, este locul sfintei biserici. De aceea, pentru această călcare de clădire şi cu curticica ce este din odaie şi până în zidul chiliilor şcolii, m-am învoit cu epitropii aceşti sfinte biserici ca să dau pă fieşcare an embatichi câte lei noozeci” (16).
La 18 august 1848, un foc a pârjolit oraşul Piteşti (17). Se pare că în acest nenorocit prilej, localul şcolii a suferit stricăciuni mari, pentru care şi cursurile au fost întrerupte. Aşa se explică de ce în documentele anului 1849 n-o mai găsim numărată printre şcolile particulare din Piteşti (18). Între timp însă localul a fost reparat şi cursurile reluate, astfel că şcoala de la „Sfântul Gheorghe” apare din nou în lumină (19). Bătrânul ei local a pierit spre sfârşitul veacului al XIX-lea: s-a măcinat de vreme şi a fost în cele din urmă dărâmat (20).

       Profesorii şcolii de la „Sfântului Gheorghe” din Piteşti. – E de la sine înţeles că nu se poate reconstitui în întregime şirul dascălilor şcolii de care ne ocupăm, întrucât lipsesc până acum documentele necesare. Câţiva tot se cunosc însă. Astfel, a fost amintit deja Ianache biv vătaf de copii, care în 1753 îşi încheiase activitatea didactică. Mai bine conturată apare figura lui Ioan, vătaf mai întâi, apoi dascăl deplin. El conduce destinele şcolii aproape o jumătate de secol şi apare în bugetul şcolii pe anii 1780, 1797 şi 1802 (21). Ultima însemnare rămasă de la el e făcută la 23 mai 1798: „Pisat (a scris) – zice el – Ioan dascăl de Piteşti” (22).
În bugetul şcolilor pe 1825-1826 apare pentru Piteşti un dascăl cântăreţ căruia nu i se dă numele; în acelaşi buget apare în 1831 alt dascăl cântăreţ, Nicolae Iane şi un doctor ce urma să fie plătit din dobânda capitalului de 7.500 lei lăsat prin testament de Iosif, întâiul episcop al Eparhiei Argeşului, pentru şcoala din Piteşti (23).
În 1838 – ca să intrăm  puţin  şi în perioada  regulamentară – „învăţător”, cum i se spunea acum dascălului, era la şcoala de la „Sfântul Gheorghe” din Piteşti, Nicolae Mitilineu (24), iar prin 1848 este menţionat preotul Dimitrie, „cathihitis” de la biserica domnească (25).

Structura şcolii de la „Sfântul Gheorghe” din Piteşti. – Informaţii mai amănunţite asupra organizării şi modului de funcţionare, asupra specificului materiei predate şi asupra compoziţiei sociale a şcolarilor înscrişi la şcoala de care ne interesăm aici, documentele perioadei tratate nu ne pun la dispoziţie. Oarecare lumini putem primi în această materie de la situaţia înregistrată mai târziu de actele din perioada regulamentară, când din fericire, şcoala de la „Sfântul Gheorghe” a intrat, la un moment dat, mai din plin în obiectivul documentelor şi iată cum:
După reorganizarea şcolilor din Ţara Românească în spiritul dispoziţiilor Regulamentului Organic, şcoala domnească de la „Sfântul Gheorghe”, ca şi alte şcoli din oraş şi din ţară, a continuat să funcţioneze ca şcoală particulară sau privată, fiind supusă sub controlul şcolii naţionale din localitate, al cărei profesor era pe atunci N. Simonide.
În 1838, ascultător făcându-se poruncii nr.10 din 9 ianuarie a Eforiei Şcoalelor, N. Simonide face o inspecţie la şcoala noastră, însoţit fiind de ocârmuitorul judeţului şi de alte persoane autorizate. El a cercetat atât pe şcolari, cât şi pe învăţător. Cu acest prilej, s-au făcut şi s-au consemnat constatări cu ajutorul cărora ne putem face o idee despre structura şcolii, care, în linii mari, nu poate fi prea diferită de stadiul atins de perioada anteregulamentară.
Astfel, s-a întocmit un catalog al şcolarilor intitulat: Catalog de şcolari ce urmează în şcoala privată din mahalaoa „Sfântul Gheorghe”, supt învăţătorul Niculae Mitilineu, în casele din curteaacestii biserici. S-a luat apoi modelul scrisului în limba greacă veche şi nouă şi în limba românească a învăţătorului şcolii şi s-a făcut şi „o însemnare de gradul ştiinţi(i) ce s-a dovedit că are”, cu următorul cuprins: „D. Nicolae Mitilineu, învăţător de limbă grecească veche şi nouă şi de cea românească. Citirea într-amândouă limbile, slobodă. Scrierea, după cum se vede pă modelul său. La aritmetică, cu bună cunoştinţă practică. La limba grecească veche, precum şi la gramatica sa, cu puţină cunoştinţă. La limba grecească vorbitoare, cu bună cunoştinţă, fără deprindere bună însă de a face ecsplicaţie dintrînsa în româneşte” (26).
Ca manuale folosite, acelaşi document indică: Tomul al IV-lea al lui Comita, Gramatica-TerpsiteiaEclogarionul lui Darvari (27), Abecedarul grec-romanPedagogia lui Cos… Filada şiFilada micăManualul creştinescCeaslovul şi Bocoavna (28).
În biblioteca Bisericii domneşti „Sfântul Gheorghe” din Piteşti, se mai păstrează încă şi azi un manuscris grecesc având lipsă o parte din foile de la început şi de la sfârşit. Deşi nu poartă nici un fel de indicaţie cu privire la cuprins, totuşi se poate uşor vedea că avem aici bucăţi alese din lucrarea lui Lucian, Dialogurile morţilor. Printre rândurile scrise rar ale textului redactat în greaca veche se înşiră comentariul sau parafraza în limba greacă „vorbitoare” (greaca nouă). Pentru înlesnirea cititorilor, ordinea în care urmează a fi luate cuvintele, când se traduc, este însemnată cu numere scrise cu roşu, numărătoare începând cu numărul unu de la subiect ori predicat şi continuând cu numere din ce în ce mai mari, pe măsură ce se trece la cuvinte mai de departe, legate de părţile principale ale propoziţiei.
E foarte probabil că ne aflăm  în faţa unui „manual” folosit în şcoala de care  ne ocupăm. De altfel textul acestei lucrări a circulat intens, cu asemenea întrebuinţare, în cursul veacului al XVIII-lea (29). Pentru anumite calităţi ale stilului său, Lucian a fost folosit, în studiul limbii greceşti, precum se ştie, până în zilele noastre (e vorba de anul 1965, n.red.).
Rămâne de văzut dacă nu cumva manuscrisul nostru nu este ocupat chiar de Ioan dascălul, care ştia destul de bine greceşte. Unele asemănări grafice care se pot stabili între copia textului şi Dialogurilor şi însemnarea scrisă în greceşte de Ioan, în continuarea însemnării privitoare la cariera lui de dascăl al şcolii de la „Sfântul Gheorghe” din Piteşti, îndreptăţesc această presupunere.
Poate că mai târziu s-a folosit de asemenea şi manualul de Istorie bisericească pe scurt, publicat în 1845 la Bucureşti de paharnicul Alexandru Geanoglu Lesviodacs, lucrare din care ni s-au păstrat câteva exemplare în biblioteca Bisericii domneşti „Sfântul Gheorghe” din Piteşti.
Elementele  statistice  pe care ni le  oferă catalogul întocmit  în 1838 şi  care, într-o  oarecare  măsură, înfăţişează şi situaţia din trecut, sunt următoarele: şcoala are 36 de elevi, în vârstă de la 6 până la 14 ani. Dintre aceştia, 3 sunt născuţi în mediul rural, unul în străinătate (Turcia), iar restul în Piteşti. După naţionalitate, 14 sunt bulgari, 13 greci, 8 români şi unul armean. Dacă ne gândim că cei mai mulţi „bulgari” erau de fapt greci şi aproape toţi vorbeau greceşte, ca şi armenii de altfel, ne dăm seama că din numărul total al elevilor, 28 foloseau limba greacă din familie. Aceasta e o dovadă în plus, peste titulatura oglindită în documente (30), că şcoala în discuţie era grecească. De altfel, în Piteşti exista pe atunci o numeroasă colonie grecească. Ea locuia cartierul numit până astăzi (1965, n.red.) „al grecilor”.
După profesie, părinţii copiilor sunt: 9 meseriaşi (abagii, povarnagii, boiangii, cojocari, simigii), 4 negustori (lipscani, pescari, băcani), un boier şi 12 moşieri, 2 starosti şi un plugar. 4 părinţi nu au indicat profesia (31).
În general, spre şcoala grecească de la „Sfântul Gheorghe” din Piteşti, se îndreptau elementele înstărite din mediul orăşenesc. Până acum, nu ştim când s-a desfiinţat. În orice caz, în 1859 ea era încă deschisă (32).

[„Câteva ştiri despre şcolile din oraşul Piteşti înființate pe lângă biserici înainte de Regulamentul Organic”, Mitropolia Olteniei, nr. 3-4 / 1965, pp. 173-182]

             *Comunicare făcută în şedinţa din 4 iunie 1963, în cadrul manifestărilor organizate de Filiala Piteşti a „Societăţii de ştiinţe istorice şi filologice”, cu prilejul împlinirii a 575 de ani de la prima însemnare documentară despre oraşul Piteşti. A fost cercetată numai perioada de dinainte de Regulamentul Organic, pentru care nu dispunem până în prezent decât de puţin material analizat aici, şcoala din Piteşti în etapa regulamentară urmând să constituie obiectul unei alte comunicări.

(1). Cf. C. Giurescu, „Principatele Române la începutul secolului XIX”, Bucureşti, 1857, p. 8; „Istoria Românilor”, II, 2, Bucureşti, 1937, p. 430.

(2). Iată câteva din actele care menţionează trecerea sau şederea unor domnitori în Piteşti:

  • Basarab cel Tânăr-Ţepeluş (1477-1481 sept; 1481-1482), după ce e învins de Ştefan cel Mare (1457-1504) al Moldovei şi înlocuit la tron, vine la Piteşti, de unde trimite o scrisoare la 6 august 1481 (N. Iorga, „Studii şi documente cu privire la istoria românilor”, vol. I, Bucureşti, 1901, p. 40). Tot în Piteşti, la 16 august 1481, dă un act, prin care întăreşte lui Roman şi fraţilor săi: Dan, Radul, Micul şi Muşat stăpânire peste ocini (proprietăţi) în Uliţeşti şi Miceşti, cumpărate de la Zamora şi de la fiii lui Ganea pe 500 de aspri. Actul este scris de Drăgoi („Documente privind istoria României, Ţara Românească, veacurile XIII, XIV, XV”, p. 171; George D. Florescu, „Divane domneşti din Muntenia în secolul al XV-lea. Dregători şi boieri, în „Revista Arhivelor”, an. 1927, Bucureşti, p. 97).
  • Mihnea cel Rău (1508-1509), prin actul scris în Piteşti la 6 iulie 1508, către Mănăstirea Govora, satul Glodul, în urma unei judecăţi („Documente privind istoria României. Ţara Românească. Veacul XVIvol. I, p. 44).
  • Vlad cel Tânăr-Vlăduţ (1508-1509) dăruieşte fraţilor Craioveşti – Potelu şi Cuşniţa, prin actul scris în Piteşti la 1 aprilie 1510 (Idem, p. 55).
  • Neagoe Basarab (1512-1521) este voievodul pe care documentele din veacul al XVI-lea îl menţionează mai mult. Se păstrează 16 acte date de el din Piteşti, în cursul anilor 1516, 1517, 1518 şi 1519. Se pare că în 1519 el a locuit aici neîntrerupt din ianuarie până în august, folosind noile curţiminunatul scaun sau minunatul foişor, cum este denumită locuinţa domnească din Piteşti de către Moisi, Florea şi Danciul, scriitorii unora dintre actele de care a fost vorba (Ibidem, p. 132, 143 şi urm). Despre Piteşti ca vremelnic scaun domnesc vezi Ionescu-Gion, „Istoria Bucureştilor”, Bucureşti, 1899, p. 19.
  • În 1522, Radu de la Afumaţi (1522-1523; 1525-1529), vine în Piteşti, însoţit de sprijinitorul lui, Ioan Zapolya, voievodul Ardealului, despre care cronicarul scrie: „A venit Ianoş Crai până la oraşi la Piteşti” (A. T. Laurian şi N. Bălcescu, „Magazin istoric pentru Dacia”, t. IV, p. 269).
  • Vlad-Vintilă de la Slatina (1532-1535) a fost de asemenea în Piteşti (N. Iorga, „Studii şi documente cu privire la istoria românilor”, vol. III, p. 51; Gh. Podoran, „Istoria oraşului Slatina”, Slatina, 1909, p. 137).
  • Despre Mihai Viteazul (1593-1601), tradiţia spune că ar fi avut mori pe apa Argeşului, pentru care uneori venea în Piteşti.
  • În 1601 găsim în Piteşti pe Simeon Movilă (1600-1601; 1601-1602), care adresează două scrisori lui Sigismund al III-lea, regele Poloniei (E. Hurmuzachi, „Documente privitoare la istoria românilor”, vol. III, p. 51).
  • Matei Basarab (1632-1654) ar fi avut vii în „Dealul Piteştilor” şi „o curtişoară” în oraş.
  • Constantin Şerban (1654-1658) a avut strânse legături cu Piteştii, cum o dovedeşte biserica ridicată de el, în mijlocul oraşului, la 1656.
  • Constantin Brâncoveanu (1688-1714) a manifestat de asemenea interes pentru Piteşti, în preajma căruia avea proprietăţi în „Dealul Piteştilor”, pe care le vizita, în special toamna, cu prilejul culesului viilor (Cf. N. Iorga, „Documente privitoare la Constantin Brâncoveanu… , p. 157).

(3). Cum că în raza oraşului Piteşti se găseau ştiutori de carte şi deci şcoli în care fuseseră instruiţi, o dovedeşte, între altele, mulţimea inscripţiilor de pe numeroasele monumente de piatră (pisanii de biserici, pietre de mormânt, stâlpi, cruci), dintre care unele urcă până în vremea lui Mihai Viteazul şi care atestă existenţa unor cititori contemporani cărora se adresau.

(4). Arh. St. Buc., „Mitropolia Bucureşti”, CLX, 9.

(5). Documentele care înfăţişează această situaţie sunt date de V.A. UrechiaIstoria Românilor”, t. III (1786-1800), Bucureşti, 1892, p. 8 si t. VII (1797-1800), Bucureşti, 1895, p. 30.

(6). E vorba de un „Penticostarion”, tipărit la Bucureşti în 1743. Însemnarea e făcută pe penultima foaie verso.

(7). Nicolae Stoicescu, „Repertoriul bibliografic al monumentelor feudale din Bucureşti”, Bucureşti, 1961, p. 125-126. Vezi şi George Potra, „Şcoala domnească de slovenie de la Biserica Sfântul Gheorghe-Vechi din Bucureşti”, în Glasul Bisericii, XX (1961), nr. 9-10, p. 837-878.

(8). V.A. Urechia, „Istoria şcoalelor de la 1800-1864”, t. I, Bucureşti, 1892, p. 27.

(9). Cartea în discuţie este „Mineiul lunei octombrie”, tipărit de Chesarie al Râmnicului în 1776. Însemnarea e aşternută în josul paginilor, începând de la fila a treia înainte.

(10). Marin. M. Branişte, „Însemnări pe vechile cărţi de slujbă de la bisericile din Piteşti”, în Mitropolia Olteniei, XIII (1961), nr. 1-4, p. 203.

(11). E vorba de „Mineiul lunei august”, tipărit în 1780 sub episcopul Filaret. Însemnarea e făcută pe verso foii de legătură de la început.

(12). Însemnarea a mai fost publicată şi de I. Ionaşcu în „Catagrafia Eparhiei Argeş la 1824”, Bucureşti, 1942, p. XIII, nota 1 şi de Marin M. Branişte, în art. cit., p. 199.

(13). Cf. V.A. Urechia, „Istoria şcoalelor”, vol. I, p. 40; Cf. „Istoria pedagogiei. Manual pentru institutele pedagogice de învăţători”, Bucureşti, 1958, p. 101.

(14). Se pare că Manu Cojocaru, donatorul localului era tatăl lui Nicolae Manu Piteşteanul, autorul unei copii a manuscrisului Cronicii lui Dumitrache (…).

(15). Arh. St. Buc., „Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice”, Ţara Românească, dos. 6717/1837, file 168 v. şi 187 r.

(16). Condica de acte în copii a Bisericii domneşti Sfântul Gheorghe din Piteşti, p. 18.

(17). O însemnare făcută de un martor ocular despre această calamitate e dată de Gr. Tocilescu în lucrarea „Raporturi asupra câtorva mănăstiri, schituri şi biserici din ţară”, Bucureşti, 1887, p. 7.

(18). Arh. St. Buc., „Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice”, Ţara Românească, dos. 1473/1848, f. 481 şi 489.

(19). Arh. St. Piteşti, „Primăria oraşului Piteşti”, IX, 43/27 (nr. inventar 114/1859); Iulian Matei şi Paul Dicu, „Domnitorul Alexandru Ioan Cuza la Piteşti”, în ziarul „Secera şi ciocanul”, nr. 2753 din 9 martie 1963.

(20). Sinodicul Bisericii domneşti Sfântul Gheorghe din Piteşti.

(21). V.A. Urechia, „Istoria şcoalelor”, vol. I, p. 44, 71-72, 84; „Istoria românilor”, vol. I, p. 91.

(22). Mineiul pe iunie, editat la Râmnic, în 1780, sub Filaret. Însemnarea e făcută pe o foaie adăugată la sfârşitul cărţii.

(23). V.A. Urechia, „Istoria şcoalelor”, vol. I, p. 113, 133 şi 135.

(24). Arh. St. Buc., „Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice”, Ţara Românească, dos. 6717/1837, f. 168 v. şi 187 r.

(25). Paharnicul Alexandru Geanoglu Lesviodacs, „Istorie bisericească”, Bucureşti, 1845, p. 511.

(26). Arh. St. Buc., doc. cit. la nr. 23.

(27). Se ştie că manualele didactice ale lui N. Darvari au avut o largă folosire la noi. O bună parte din ele au fost tipărite la Viena. O traducere românească a unei lucrări a lui a fost tipărită de Eufrosin Potecă la Buda (e vorba de catehismul intitulat: „Mai-nainte gătire spre cunoştinţa de Dumnezeu…) (…).

(28). Arh. St. Buc., „Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice”, Ţara Românească, dos. 6717/1837, f. 168 v. si 187 r.

(29). Cf. Constantin Litzica, „Catalogul manuscriselor greceşti”, t. II, Bucureşti, 1940, p. 197

(30). Cf. Acad. R.P.R., Pac. doc. nr. 1005, f. 35.

(31). Arh. St. Buc., „Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice”, Ţara Românească, dos. 6717/1837, f. 168 v. si 187 r.

(32). Arh. St. Piteşti, „Primăria oraşului Piteşti”, IX, 43/27 (nr. inventar 114)/ 1859. Iulian Matei şi Paul Dicu, art. cit



Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

19 − 11 =

This entry was posted on 07/03/2014 and is filed under Istoricul Bisericii. Written by: . You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.