Ctitorie a domnitorului Ţării Româneşti – Constantin Şerban (1654-1658) şi a soţiei sale –Doamna Bălaşa – Biserica „Sfântul Gheorghe” a fost înălțată în anul 1656. Ea prezintă o arhitectură aparte, care oglindeşte rafinamentul la care ajunsese arta construcţiei în Ţara Românească, la mijlocul secolului al XVII-lea.
De-a lungul timpului, biserica a suferit modificări substanţiale, ca urmare a reparaţiilor şi refacerilor executate în urma unui incendiu (reparată în 1844 şi 1869).
După ultima reparaţie, executată în 1872, construcţia şi-a pierdut înfăţişarea iniţială. Între anii 1964 şi 1969 a fost restaurată prin grija Direcţiei Monumentelor Istorice, de un colectiv condus de arhitectul Ştefan Balş, care a reuşit să redea oraşului un monument de o autentică valoare.
Amplasată în zona centrală a municipiului Piteşti, în spaţiul verde amenajat ce separă Complexul Fortuna (blocuri P+9 cu spatii comerciale la parter şi mezanin), de strada Doamna Bălaşa (continuare a pietonalului major – str. Victoriei), Biserica „Sfântul Gheorghe” se constituie cap de perspectivă dinspre strada Victoriei şi b-dul Republicii (partea spre str. Craiovei), participând la piaţa politico-administrativă „Vasile Milea” pe latura nord-vest a acesteia.
Careul dreptunghiular al pieţei, format din clădirile înalte ale Prefecturii (P+M+5), Casa de Cultură a Sindicatelor, Blocul Mobilux (P+M+10) şi Complexul Fortuna (P+M+9), este străpuns la un unghi de aproximativ 45° (pe direcţia est-vest) de construcţia bisericii, fapt ce o pune în valoare. Circulaţia pietonală este astfel dirijată pe aleea Fortuna şi strada Doamna Bălaşa – înconjurând monumentul şi făcându-l accesibil vederii, din toate părţile.
Prin amplasament, poziţie în cadrul pieţii, vechime, volumetrie, frumuseţea formelor arhitecturale, biserica conferă locului specificitate, personalizând un ansamblu de clădiri noi. Încadrată de un pâlc de arbori, beneficiind şi de prezenţa pe partea dinspre est a unei fântâni decorative, cât şi prin faţadele ei executate din cărămidă aparentă, biserica devine un centru de interes, reprezentând o pată de culoare pe fundalul alb – gri al clădirilor pieţii.
Lângă zidul pronaosului, în partea dinspre piaţă, se află mormântul studentului în medicină – Petre Lăzărescu – născut la 5 iunie 1855 şi mort la Lom Palanca, în ziua de 31 ianuarie 1878, „ca medic în armata română”, făcând parte din ambulanţa condusă de generalul doctor Carol Davila, în războiul de independenţă.
Pe lângă Biserica domnească a funcţionat „Şcoala Domnească” din Piteşti, atestată documentar la mijlocul secolului al XVIII-lea şi care a existat aici, până la organizarea învăţământului public românesc din anul 1864. Se păstrează până astăzi unele dintre manualele folosite în această şcoală, precum şi alte exemplare de carte veche românească cu importante adnotări referitoare la istoria Piteştiului.
Arhitectura Bisericii „Sfântul Gheorghe” din Piteşti, se înscrie în arhitectura religioasă a Ţării Româneşti de după al patrulea deceniu al secolului al XVII-lea şi anume tipul bisericii de plan trilobat cu trei turle.
Construcţia bisericii cuprinde, în afara celor trei încăperi: pronaos, naos, absidă pentru altar şi un pridvor, adăugat în faţa pronaosului, ca element de podoabă, dar totodată şi de apărare a intrării.
Pronaosul este foarte îngust şi separat de naos printr-o ordonanţă de trei arcade cu doi stâlpi de secţiune octogonală. Din necesităţi funcţionale, pentru a mări spaţiul destinat credincioşilor, pronaosul este uşor supralărgit faţă de naos, fapt marcat în exterior printr-un decroş, care pune în evidenţă întreaga încăpere. Pilaştrii masivi (încastraţi în zid), întăresc colţurile încăperii.
Naosul, spaţiul dintre pronaos şi altar, este îngust şi are două abside laterale, acoperite fiecare cu câte o calotă semisferică.
Altarul esteo absidă semicirculară în interior şi poligonală spre exterior, cu două nişe săpate în grosimea zidurilor (proscomidia şi diaconiconul).
O importanţă deosebită pentru arhitectura monumentului, o reprezintă pridvorul, care este supraînălţat printru-un foişor pe coloane din cărămidă, constituind clopotniţa, soluţie folosită pentru prima dată în Ţara Românească.
Înainte de restaurarea din 1964-1969, biserica prezenta un ante pridvor tindă, adăugat pridvorului iniţial şi un turn clopotniţă cu caracter eclectic (neogotic şi clasicizant). Eliberarea monumentului de aceste adaosuri lipsite de valoare, au constituit sursa precizării aspectului iniţial al lui, reconstituindu-se pe bază de urme păstrate, foişorul de deasupra pridvorului original şi cele două turle de diametru mic, ce încununau spaţiul pronaosului.
La parter, pridvorul este mărginit de şapte arcade în plin cintru, sprijinite pe stâlpi robuşti de secţiune octogonală (3 arcade pe faţada principală şi câte două pe faţadele laterale). La etaj – clopotniţa are pereţii compuşi dintr-o serie de alte arcade asemănătoare celor de la parter (5 pe faţada principală şi câte 3 pe faţadele laterale), arcade însă mai mărunte şi mai zvelte.
Alături de acest element arhitectural, foişorul – clopotniţă, cu totul nou şi original, plastica monumentală a edificiului a fost completată de meşterii lui dintâi, cu trei turle: una mare pe naos, păstrată în formele ei originale până astăzi şi două mici pe pronaos (reconstituite prin lucrările de restaurare).
În anul 1993, pridvorul şi foişorul au mai suferit o intervenţie, prin închiderea arcadelor cu geam vitrină tip „Buzău”, din necesităţi funcţionale pentru asigurarea spaţiului pentru vânzarea lumânărilor şi a mici obiecte bisericeşti – la parter, iar la etaj pentru depozitarea mobilierului, bibliotecii, arhivei, etc.
La propunerea S.C. Proiect Argeş S.A. – (arhitecţii Maria şi Alecu Mulţescu), s-au montat geamuri tip „Buzău” între stâlpii de zidărie ai arcadelor, profilele de aluminiu fiind fixate în spatele tiranţilor din lemn şi totodată retrase la jumătatea grosimii zidurilor pentru a permite existenţa unui joc de umbre şi lumini ce asigură o maximă discreţie şi nealterarea aspectului general al monumentului.
În ceea ce priveşte sistemul de boltire, pronaosul are partea superioară acoperită de două calote sferice şi două turle mici, ridicate prin intermediul pandantivilor, pe o succesiune ingenioasă de arce etajate şi anume: pe direcţia longitudinală, câte două perechi de arce în consolă, mai înguste, ce sprijină pe zidurile laterale şi un arc dublou, mai lat şi tot în consolă, pe mijloc, sprijinit de pereţii pronaosului şi naosului şi legat de aceştia prin tirant de lemn, iar pe direcţie transversală, alte două arce mai scurte, ce sprijină pe arhivoltele celor dintâi.
Naosul e acoperit în boltă semicilindrică, întărită de două arce dublouri. Turla mare de pe naos este ridicată prin intermediul a patru pandantivi pe patru arce semicilindrice: doua foarte înguste, care încastrate în zidurile exterioare încadrează cele două abside laterale şi cele două arce dublouri, pe direcţie transversală.
Încăperile sunt slab luminate, urmărindu-se obţinerea în interior a unei atmosfere calme, dar nu lipsită şi de o oarecare nuanţă de mister. Astfel, altarul are o singură fereastră (acum acoperită, n.n.), naosul şi pronaosul au câte două fiecare. Toate sunt ferestre mici – înguste şi înalte, cu glafurile mult evazate către interior.
În exterior, conformându-se principiului adaptării formelor de arhitectură la structura interioară a edificiului, părţile componente ale monumentului, sunt bine puse în evidenţa prin învelitori separate şi decoraţii corespunzătoare şi expresive.
Cele trei turle sunt de secţiune octogonală. Turla de pe naos, dominantă, are ca bază o prismă de secţiune pătrată, iar cele două turle au ca bază o prismă unică de secţiune dreptunghiulară. Laturile prismei octogonale a turlelor sunt formate dintr-o succesiune de firide concentrice, ce se strâmtează şi se retrag succesiv către interior.
Plastica decorativă e subordonată suprafeţelor şi liniilor arhitecturii. Faţadele, din cărămidă aparentă, sunt divizate în două registre, separate de un brâu alcătuit dintr-un tor (ciubuc semicilindric) cuprins între două rânduri de profile alcătuite din cărămizi aşezate în dinţi de fierăstrău. Registrul inferior, mai înalt decât cel superior, este alcătuit dintr-o suită de panouri dreptunghiulare, despărţite de 3 rânduri de ciubuce semicilindrice. Registrul superior este alcătuit din mici firide terminate în arcadă (la partea superioară) şi separate tot de ciubuce semicilindrice.
Arcadele de la pridvor şi foişor sunt marcate de cărămizile aşezate pe muchie, iar cornişele acoperişurilor, cât şi ale bazelor turlelor şi ale turlelor, sunt puternic reliefate de trei rânduri de profile din cărămizi aşezate în dinţi de fierăstrău. Învelitoarea este din tablă de aramă.
Accente cu caracter decorativ se întâlnesc şi la soclu, unde se foloseşte o cărămidă de o formă specială, care permite evazarea spre exterior faţă de verticala faţadelor.
De asemenea, portalul de la intrare, cât şi ramele ferestrelor, sunt din piatră şi sunt sculptate cu chenare dreptunghiulare, rozete şi baghete intersectate (la ferestre baghetele se unesc în acoladă – la partea superioară).
Materialele folosite sunt durabile. Cărămida bine arsă şi de foarte bună calitate, era de două categorii: una fabricată special pentru a fi lăsată în construcţie aparentă, alta obişnuită menită a fi utilizată la construcţia miezului zidurilor, a arcelor şi a cupolelor. Uşor variabile, dimensiunile cărămizilor aparente sunt cuprinse între 5 şi 7 cm. grosime, 13 şi 15 cm. lăţime şi 27 şi 30 cm. lungime. Mortarul, de o excelentă calitate, era confecţionat din amestec de var alb cu apă şi cu pietricele fine (nu cu nisip). De cele mai multe ori se adăugau acestui amestec şi sfărâmături mici de cărămidă. Cantitatea de mortar care intră în compoziţia zidăriei, reprezintă cca. 1/3 din masa totală a acesteia. Rosturile dintre cărămizi au o grosime care variază între 1,5 şi 2cm.
În ceea ce priveşte decoraţia interioară, pictura din naos a fost executată în manieră neoclasică în secolul XIX de pictorul Gheorghe Stoenescu, unul dintre elevii de frunte ai lui Gh. Tătărescu.Stând cu faţa spre altar, în absida din dreapta, pe două panouri, sunt reprezentaţi în mărime naturală – Sfinţii Martiri Gheorghe şi Eustaţie, iar la partea superioară scena „Naşterii lui Iisus”, iar în absida din stânga – Sfinţii Martiri Dimitrie şi Theodor şi scena „Învierii Domnului”.
Este de asemenea de reţinut pictura pronaosului, executată în frescă, după ultima restaurare, de Gh. Popescu şi Niculina Dona (1971-1974).
Pe peretele interior, la intrarea în pronaos (stând cu faţa spre altar, în dreapta uşii), este reprezentat tabloul votiv cu ctitorii: Domnitorul Constantin Şerban Basarab zis Cârnul(1654-1658). şi Doamna Bălaşa. De cealaltă parte a uşii, sunt reprezentaţi P.F. Justinian, Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române şi Prea Sfinţitul Iosif – Episcop al Râmnicului şi Argeşului.
Demn de remarcat este şi iconostasul sau catapeteasma, ce separă altarul de naos. Este sculptat din lemn de tei şi are un baldachin deasupra uşilor împărăteşti şi, în rest, motive florale, colonade şi torsade. Unică în felul ei în ţara noastră, catapeteasma este opera sculptorului Babic, profesor la fosta şcoală de Belle-arte din Bucureşti.
Piteşti, 15.05.1998